loc de muncă

Primul loc de muncă – poveste de suflet

Primul loc de muncă reprezintă pentru mine o poveste frumoasă pe care o păstrez în suflet. A fost o experiență unică, un pas important în viața mea. Mi se pare că în general vorbim prea puțin despre primul job. E o etapă atât de importantă în viața fiecărui tânăr. Bine, dacă îți iei primul job când ești tânăr, gen până în 25 de ani, nu 40+. Îți dovedești că poți, te dezvolți, afli că îți place să te trezești la 6 dimineața și să alergi la metrou… Nu-i chiar de neglijat să treci de la răsfăț la muncă.

Dar, e drept, de cele mai multe ori, primul job este doar ca să ai ce să treci în CV sau să câștigi un ban pe timp de vară. Nu îi dăm prea multă importanță, nu-i așa?

Ei bine, mie mi-a fost foarte drag primul loc de muncă. Și nu, nu l-am ales eu cu atenție gândindu-mă că îmi va ghida întrega carieră, nu a fost vreun internship la vreo celebră multinațională și nici un job pe litoral. A fost un loc de muncă simplu, de jurnalist tânăr. Am lucrat acolo cinci ani.

Un loc de muncă special

Cred că oamenii pe care i-am întânit și de la care am învățat o mulțime de lucruri l-au făcut atât de special. De altfel, sunt puțini cei care dedică o parte din sufletul lor unui loc de muncă. Mă regăsesc printre ei.

Am întâlnit cei mai buni oameni. M-au primit cu drag în intimitatea muncii lor. Mai ales că habar nu aveam de nimic. Zilnic primeam sfaturi, idei, indicații, explicații despre orice aveam nevoie. Pot spune că m-am înfruptat din experiența fiecăruia. Mai puțin din cea a directorului general, dar de… era șeful. Profesional, am crescut frumos printre oameni pasionați de scris.

Mergeam la serviciu de dimineața și până seara târziu, șapte zile din șapte. Pe parcursul celor cinci ani nu mi-am căutat niciodată un alt loc de muncă. Chiar dacă era un job solicitant și prost plătit, știam că nu sunt singură. Știți cât bine se simte asta?! Cred că e cel mai frumos sentiment. Nu mai zic cât de bine e la un loc de muncă să fii pe aceeași lungime de undă cu cei din jurul tău. Sau, cel puțin eu așa am văzut. N-am căutat nimănui defecte ori nod în papură, n-am vrut mai mult decât mi s-a oferit. Și a fost bine.

Probabil că din cauza acestei feerii pe care o aveam la serviciu mi-a fost atât de greu să mă desprind. Ziarul la care lucram s-a închis. Rezistase prea mult fără să facă politică, iar cititorii aveau nevoie să luăm partea cuiva.

Mă temeam că îmi voi pierde starea de bine. Pentru un timp, așa a fost. Nu eram tristă că îmi pierd jobul, salariul, beneficiile sau alte lucruri pe care le regretă toată lumea. Eram supărată că pierd acel loc de muncă.

Nu am mai lucrat ca jurnalist

Probabil acesta a fost și motivul pentru care nu am mai lucrat ca jurnalist. E adevărat, o bună perioadă nu am știut către ce să mă îndrept pentru că aveam impresia că nu știu să fac altceva. Dar am plecat dintr-o dată și plecată am fost. Ca un copil căruia îi iei bomboana din mână și oricât ai mai vrea tu să i-o dai înapoi nu o mai acceptă nici în ruptul capului. Poate așa a fost să fie.

Mi-au rămas cunoștințele, experiența și persoanele dragi pe care le-am cunoscut. Am învățat că poți să reușești dacă muncești și te dedici, chiar dacă nu ai studiile necesare în domeniul respectiv. Cred cu tărie că munca este cea care ne învață tot ce avem nevoie de-a lungul vieții noastre. Important este să ai șansa să muncești, să ai cui să dovedești ceea ce poți să faci, să fii sprijinit și îndrumat.

Din păcate, societatea pune accent pe experiență, indiferent de domeniu, și nu pe persoane. Tinerilor li se taie aripile în zbor, sunt respinși și devin valoroși doar când e prea târziu. Trăim vremuri complicate într-o societate ciudată, respingătoare, complexată și lipsită de valoare. Trăim în lumea lui nu am pe cine să angajez, dar să fie cu experiență.

No Comments

Leave a Comment