experienta

“Spune-mi despre tine” – prima mea experiență

Atunci când am telefonat la numărul de fix al unui ziar pentru a întreba unde îmi pot trimite CV-ul, nu am știut că sunasem la primul meu loc de muncă. Din dorința de a mă angaja undeva, trimisesem foarte multe emailuri către diferite firme, indiferent de domeniul lor de activitate. Și chiar dacă aveam studii în economie, am zis să încerc și „în presă”. Poate se găsea cineva doritor să angajeze un absolvent de facultate. Luasem la rând o mulțime de publicații. La acest ziar nu găsisem o adresă de email pentru a trimite o scrisoare de intenție și un CV.

Mi-a răspuns o vocea plictisită de bărbat, deloc entuziasmat de dorința mea de a mă angaja. Rapid, mi-a trecut și mie orice plăcere de a mai cere sau oferi informații. Nu mi-a dat nici o adresă de email, nu m-a întrebat nimic, nici măcar nu aveau posturi vacante. Dar a dorit să mă vadă și mi-a spus sec adresa sediului și numele său. Andrei. Disponibil în fiecare zi.

Înainte de a încheia apelul, eram deja convinsă că nu mă voi duce. Ce rost avea să mă întâlnesc cu o persoană care doar ridicase receptorul unui telefon fix?! Nu avea cum să fie acesta primul meu interviu. Și totuși, după trei săptămâni de la ciudatul moment, timp în care așteptasem cu nerăbdare răspunsuri la emailurile trimise către zeci de firme, m-am dus. Era singura mea șansă.

Experiența primului interviu

Google Street View m-a ajutat cu succes să ajung pe o străduță liniștită, nu departe de centrul orașului. O clădire modernă, cu trei etaje și o curte destul de mare. Aveam atâtea emoții că abia am reușit să o întreb pe una dintre cele două secretare din hol de domnul Andrei. Și nici nu vreți să știți câte hohote de râs am stârnit cu întrebarea mea. Totul din cauza apelativului „domnul” pe seama căruia s-au făcut diverse glume. Se vorbea modern, fără dumneavoastră, indiferent de vârstă și rang profesional.

N-am avut nici eu cum să îmi ascund zâmbetul când a apărut Domnul Andrei: în pantaloni scurți înflorați, un tricou la fel de viu colorat și șlapi. Îi mai lipseau doar un aparat foto în jurul gâtului și colierul de flori hawaiian. M-am gândit că era iunie și se pregătea de vreo excursie.

A mâncat o mulțime de cireșe, mi-a zis că jurnalismul nu este pentru tineri ca mine și m-a întrebat de ce m-am dus atât de târziu. Am fost sinceră, că doar nu-i puteam spune că mi-a murit subit pisica și am plâns trei săptămâni!

Am vorbit despre dorințele, viziunea și experiența lui și studiile mele. Ce ar fi fost de discutat despre experiența mea care lipsea cu desăvârșire în orice domeniu?! Am încheiat primul interviu din viața mea când s-a terminat un bol cu cireșe. Cam acesta este cel mai important lucru pe care l-am reținut din această primă experiență.

Două săptămâni de test

Domnul Andrei mi-a solicitat să mă duc a doua zi la ora 10. M-am dus, mi-a dat un pix, câteva coli de hârtie și un subiect la întâmplare despre care trebuia să scriu un articol. Am făcut asta în fiecare zi, timp de două săptămâni.

M-am gândit că nu am experiență, trebuie să învăț, e nevoie de practică… Dar nu știam de ce așa de una singură. În ziua în care îmi luasem în sfârșit inima-n dinți să întreb despre statutul meu și care e treaba cu picătura asta chinezească, domnul Andrei mi-a spus că mă angajează.

Îl încadrasem în categoria oamenilor mândri și lăudăroși. Credeam că nu îl înteresează de cei din jur mai mult decât are nevoie să se folosească de ei. Știam deja că nu e prea vorbăreț. Prin urmare, nu am cerut detalii prea multe despre angajarea mea. Nu îl simpatizam deloc, dar am fost recunoscătoare pentru șansa oferită. Conta că eram atât de fericită… Primul meu loc de muncă urma să devină o poveste de suflet.

No Comments

Leave a Comment